istoria wallpaperurilor mele.

•14 Februarie 2011 • 2 comentarii

din prezent şi până astăzi.

pentru că voiam să le am trecute într-un post. astea-s toate cuvintele ce le veţi vedea în acest post. am scris destule comentarii de 8-10-15-20 rânduri la română azi, deci nu-mi mai arde să aberez şi de bună-voie şi nesilită de nimeni.

sunt foarte de demult, adunate într-un cont de photobucket.

 

pam, pam. [nu sunt toate, sunt o parte din ele, la care le-am făcut print screen.]

Anunțuri

Protejat: m-am săturat.

•28 Noiembrie 2010 • Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

îmi vărs frustrările.

•20 Octombrie 2010 • 1 comentariu

ştiu că am spus că nu mai am timp de scris, că am lucruri mai bune de făcut, dar acum simt nevoia să-mi urlu frustrările pe undeva, şi cum n-am unde, o s-o fac aici.
bun. învăţământul din românia. cretin. să detaliez.
aici, în minunata ţară, dacă atunci când primeşti o notă proastă, din diverse motive, niciodată logice, nu te uiţi trist, cu părere de rău şi cu obrajii înroşiti de ruşine în pământ, eşti un nesimţit. dacă atunci când nu ştii răspunsul la o întrebare ce ţi-o adresează profesorul, îndrăzneşti să spui „nu ştiu”, în loc să priveşti tălâmb spre dumnealui, speriat, eşti iar, ghici ce? un nesimţit. dacă treci pe lângă stimaţii profesori pe coridor şi nu-i saluţi, eşti un nenorocit. dar nu se gândesc niciodată că dacă ar raspunde la salut, poate elevii ar continua să plece capul măcar. dacă ai întârziat 5 minute la oră, la 8 dimineaţa, când traficul este înfiorător, autobuzele numai după program nu merg, eşti dat afară, chiar dacă este o materie importantă, la care trebuie şi îţi doreşti să fii prezent. dar profesorii au tot dreptul să stea la şuete in cancelarie şi să apară după 10 minute după ce a sunat clopoţelul. pe ei nu-i dă nimeni afară. dacă se întâmplă să uiţi să-ţi pui telefonul pe silent, şi te sună careva, ţi se confiscă. dar profesorii nu se jenează să se converseze la telefon în timpul orelor, doar de ei nu se ia nimeni. dacă nu le convine atitudinea ta, cel mai simplu, îţi trântesc o absenţă. o absenţă azi, una mâine, şi se adună. băăăi, ascultă-mă dacă vrei să mă pedepseşti! nu ştiu, dă-mi 2, da’ nu mai umple catalogul de absenţe!
pentru majoritatea profesorilor, elevul perfect este ori elevul permanent trist, care stă ca mobila în clasă, nu scoate un sunet, atunci când este ascultat bâjbâie două cuvinte, sau tace dacă habar n-are sau elevul care-l pupă în fund. dacă ştii să zâmbeşti frumos, cu toţi dinţii, la orice rahat de glumă/ironie pe care o face profesorul, dacă atunci când îl vezi pe coridor te opreşti la o mică şi inutilă conversaţie („ce mai faceţi, dom’ profesor? bine? ah, şi eu! ne vedem marţi la oră! da, da, le zic să vină!”), dacă aduci mărţişor în pliculeţ de 1 martie, şi o zambilă ofilită de 8 martie, eşti minunat! eşti dat exemplu, eşti copil bun.
de ce nu înţelege nimeni că nu putem fi roboţi? că ne pierdem atenţia câteodată? că simţim nevoia să mai şi zâmbim/râdem la o glumă ce-o auzim prin clasă? de ce? de ce n-avem voie să ne comportăm firesc? DE CE? de ce trebuie să avem cartea sub caiet, la marginea băncii, şi penarul peste, care să conţină pixuri albastre, roşii şi negre, gume competente (:>) şi două creioane?
sunt foarte revoltată pe sistemul de învăţământ şi pe profesorii incapabili.
ah, şi dacă este gălăgie în clasă, noi suntem de vină. doamne fereşte să fii tu, pentru că habar n-ai să impui respect şi să captezi atenţia a douăzeci de oameni.
nu concepi că la alte ore e linişte? atunci, fără nicio supărare, încearcă să fii mai interesant. nu începe să dai 2 pe bandă, să ne dai afară, să ne dai lucrări peste lucrări, pentru că n-o să-ti meargă, serios.
v-am pupat, mă duc să-nvăt. :))).

căi ferate române.

•15 Iulie 2010 • 8 comentarii

orice aţi face, nu circulaţi cu cefereul. oameni mai neserioşi nu există.
ne-am trezit noi ieri dimineaţă (mă rog, ei s-au trezit, că eu nu dormisem) şi am zis să mergem să ne plimbăm undeva. am stat, ne-am gândit, şi am zis să mergem la cîmpina. 74 km de braşov, un fleac. ne-am întâlnit, ne-am luat bilete, ne-am urcat în tren. la 12 şi 15. trebuia să ajungem acolo la 14:41. trenul a mers relativ bine până la valea largă. un căcat de comună sau nu ştiu ce dracu’. până ne-am oprit. şi am stat, am mai stat un pic, şi iar am stat. de ce? pentru că s-au rupt nişte cabluri. cabluri la care s-a reparat trei ore, de către nişte ţărani de la reparaţii, cu burţile fluturând, care se mişcau ca la înmormântare. după cele trei ore în care am aşteptat să-i vedem cum se plimbau dintr-o parte în alta, am plecat. am ajuns în câmpina la 18:30. doar aproape 4 ore întârziere, nicio problemă. ce să mai facem acolo? era deja târziu, nu mai aveam tren să ne întoarcem decât la 8, s-a dus dracu’ planu’ cu „hai să vizităm iulia haşdeu” şi aşa mai departe. aşa că ne-am dus la cârciuma de gară, unde surprinzător, faţă de braşov, nu s-a uitat nimeni strâmb la noi şi nu a comentat nimeni. am băut o bere, ne-am luat bilete, şi iar am urcat în tren. la ora 20:05, sau ceva de genu’. trenul trebuia să sosească în braşov, la 22:43. evident, că iar am avut întârziere. de data asta, la valea largă n-a mai căzut niciun cablu, dar asta nu ne-a oprit să avem întarziere de 2 ore şi un sfert la braşov. am ajuns la ora 1, rupţi de oboseală, după 12 ore de mers cu trenul, de-am pixulea.
deci, ca o mică concluzie, dacă aveţi de mers undeva, mergeţi cu maşina, luaţi maxi-taxi, dar nu mergeţi cu CFR, pentru că suge. evident că despăgubiri pentru cele 7 ore de întârziere, adunate, în 150 de km, dus-întors, n-am primit de niciunde şi nici nu ne facem speranţe.
CFR SUGE!

vama veche. 1 mai.

•3 Mai 2010 • 4 comentarii

aşa. în primu’ rând mi se rupe de toţi ăia care zic că eşti de căcat dacă mergi la mare de 1 mai. acest post e început în tren.

all we are is dust in the wind..

asta se aude pe fundal, suntem în tren. într-un tren mai mult decât plin.. plin de oameni veniţi din vamă. atmosfera e genială, aş putea spune. în compartimente stau oamenii obosiţi, probabil pentru că aseară au profitat din plin de acea ultimă noapte. mai sunt de asemenea cei ca mine, şi încă jumătate din compartimentul meu, care scriu. cică m-a apucat şi pe mine inspiraţia acum. aş fi putut să scriu direct aici, dar o să ajung prea ruptă în braşov ca să mai pot să cac ceva. mă clatină trenu’, mă enervează. uite un indicator, scrie feteşti. aşa, să revin la ideea iniţială. pe hol, ah, pe hol lumea cântă la chitară, tot vagonul participând  la cântare. naşu’ trece, lumea continuă să fumeze, să bea bere. m-aş duce şi eu acolo, dar deja sunt răcită. de-abia pot să înghit, urechile mă omoară, iar acolo e un curent de mori. măcar stau jos, privilegiu de care n-am avut parte când am plecat din braşov. câmpuri galbene. doamne, ce-mi plac. aşa, am fumat o ţigară, revin la scris. să vă explic cum a început totul? vă explic, că şi aşa n-am ce face. era o zi de marţi, ai mei prieteni au venit la mine să vorbim despre ieşirea cu cortul, pe lângă minunatul nostru orăşel, braşov. vorbim noi ce vorbim, şi se ajunge la „vaaai, ce tare ar fi fost la mare”.. am fost foarte încântaţi de ideea de a merge acolo. am hotărât că dacă avem tren, plecăm. problema principală a fost s-o conving pe maică-mea să mă lase. eu de obicei n-o mint cu privire la locul în care mă duc, pentru că mi-e teamă că dacă mi se întâmplă ceva, dau de dracu’ dacă află că am minţit-o. aşa, marţi seară, fiecare se duce la casa lui. mă duc cu un zâmbet tâmp la mama, iar aceasta ghiceşte din prima ce vreau, tăindu-mi macaroana din start. urmează certuri, certuri cu plânsete, urlete din ambele părti. renunţ într-un final, văzând că nu razbesc deloc. miercuri seara mă duc iar să mă rog de ea, rezultatul fiind acelaşi. nu vrea de nicio culoare să mă lase. joi pe la prânz, îi dau un mesaj de vreo 900 de caractere, în care îi prezint frumos şi calm situaţia, mesaj care a impresionat-o, se pare, aflându-mă acum, aici. joi seara bagajele erau pregătite, biletele de tren cumpărate, nu mai aveam răbdare. şi ce mă gândesc? hai s-o sun şi pe minunata mea bunică, s-o anunţ că plec. pare ok în primă fază. peste juma’ de oră îmi sună telefonul. (cu vreo 20-25 de ani în urmă, bunică-mea a avut un vis, vis care era cam aşa: bunica mea, şi cu sora ei erau într-un autobuz, numai ele. la o staţie urcă părinţii lor, morţi la vremea aceea şi se asează cu ele în respectivu’ autobuz. la următoarea staţie, ei coboară, dar o iau şi pe sora bunică-mii cu ei. peste o lună, ea moare.). aşa, răspund la telefon.. bunică-mea, cu o voce sfârşită: „teodora, am avut un vis”.. „ce-ai visat”.. „nu pot să-ţi spun, dă-mi-o pe maică-ta la telefon”.. „mama nu-i acasă”..”ok, zi-i să mă sune când vine”.. „îi zic, dar ce-ai visat?”.. nu vrea să-mi zică, insist vreo 5 minute, după care începe: „ştii, am visat că eram cu tine, şi cu părinţii mei, într-o căruţă, şi la un moment dat, ne-am oprit, eu am coborât, te-am învelit într-un cearceaf alb, iar tu ai plecat cu ei”.. ce era eu să înteleg din asta? că o să mor, mai ales că stiam visul anterior. şi începe să se roage de mine să stau acasă, că altfel mor, că nu vrea să păţesc ceva, bla-bla-uri de-astea. o bagă şi pe maică-mea în sperieţi. până la urmă o conving pe mama, că totul e o aberaţie şi că n-am ce păţi. dimineaţă, la 4:30, eram în gară. cu o tonă de bagaje după noi, evident. am urcat într-un tren care venea de la oradea, deci era destul de plin când a ajuns la noi. am avut locuri până la bucureşti, unde au urcat o grămadă de oameni, deci drumul până în constanţa a fost un calvar. am ajuns în constanţa fix cu 2 minute înainte să plece personalu’ de mangalia, pe care l-am ratat, deci am mai stat în gară 2 ore. după ce am ajuns în mangalia, am luat un autobuz arhi plin până în vamă, autobuz în care ală de lua banii de bilet se căţăra pe scaune (găsisem un video, pe youtube parcă, cu el..). într-un final, dupa vreo 13 ore de la plecarea de acasă, am ajuns.

vama era la fel cum am lăsat-o vara trecută, poate doar un pic mai asfaltată. primu’ lucru pe care l-am făcut, a fost să-mi las papucii, şi să mă bag cu picioarele în apa. care era rece ca dracu’. am găsit un loc îngust în care să ne trântim şi noi cortul, apoi ne-am odihnit un pic, că eram frânţi de pe drum. apoi seara ne-am dus la stuf, am băut până m-am îmbătat (nu am mai avut de foarte mult timp o beţie aşa mişto. n-am fost mahmură, nu mi-a fost rău deloc..), apoi pe la 6 dimineaţa, după răsărit am băgat somn vreo două ore. sâmbătă ziua mai mult am dormit, după-masă am făcut baie (acum nu sunt în stare să scot 2 cuvinte din cauza gâtului), seara am fost în ‘hand’ unde am băut cozonac, şi vodka, apoi am fost la viţa de vie pe plajă. jalnic a prestat despot de data asta. dezamăgitor. apoi ne-am reîntors în hand, la luna amară. care au fost mult mai buni ca viţa de vie. când s-a terminat concertu’ m-am dus la cort, că mă durea gâtu’ îngrozitor şi mi-era frig. n-am reuşit să dorm deloc. a doua zi dimineaţă am strâns bagajele şi am pornit înapoi spre braşov. am ajuns la 12 noaptea, pe 3 mai, ruptă de oboseală, răcită, cu tot felu’ de dureri, dar A MERITAT. previziunea lu’ bunica nu s-a adeverit, sunt vie. ador vama veche. de ce? pentru că eşti liber. pentru că nu îi pasă nimănui ce faci. pentru că e departe de tot ce înseamnă probleme, griji şi nemulţumiri. pentru că e plin de oameni la fel ca tine acolo. pentru că e muzică bună. pentru că e la mare. aş putea să înşir sute de motive, dar nu cred că are rost. cei care au fost măcar o singură dată, înţeleg de ce iubesc locu’ ăla.

repet, mi se rupe de cei care cred că-i de căcat acolo, pentru că nu e. vă pun şi 2-3 poze de anu’ ăsta.


primul post.

•21 Aprilie 2010 • 2 comentarii

aşa. l-am refăcut. de ce? pentru că uneori simţeam nevoia să scriu ce gândesc undeva, iar jurnalul din noptieră chiar nu-mi mai surâde. pentru că există oameni care spun că le e dor de blogul meu, asta ca să mă laud aşa, măcar un pic. pentru că şi mie îmi e dor de blogul meu. pentru că statusurile pe mess arată aiurea fără textul albastru, care face trimitere la blog. aş putea să găsesc sute de motive. n-o să postez zilnic, pentru că timpul, mai ales în perioada asta de sfârşit de an şcolar nu-mi permite, pentru că nu am atât de multă inspiraţie, pentru că uneori n-am chef. de ce l-am şters pe răposatul blog? pentru că mă plictisisem. eu mă plictisesc foarte repede, aşa că nu promit nimic nici cu ăsta. probabil într-un moment de-al meu de „să-mi bag tot ce prind” o să-i dau un delete.

nimic interesant nu s-a mai petrecut în viaţa mea mai mult decât banală în ultima vreme. deci, momentan nu am ce să aberez despre asta. şi în general nu mai vreau să aberez despre asta. am de gând să încep o mică poveste, care poate, va fi draguţă. momentan n-am nicio idee despre ce-o să fie, şi nu promit nimic. dar am asta în cap de ceva timp, iar acum am şi unde să o scriu. nu se ştie niciodată dacă peste 30 de ani copiii o să dea teză din povestea mea. măcar aşa aş avea şi eu o realizare în viaţă. iar aberez. gata, opreşte-te teodora.

atât pentru azi.